Dacă nu convinge cine știe cît poezia de deschidere din Lumea e o pisică jigărită, un soi de artă poetică despre ce sînt poeții și cum bat ei apa în piua ce sînt, alte definiți și poeme fac promițător universul lui Velea: strada orașului, oamenii, blocurile, vecinii. Și sînt obsevate nemilos unele tipuri umane: vecina atotcurioasă, îmbătrînită, așteptînd acum moartea în locul micilor bîrfe și delațiuni de bloc, celelalte vecine de bloc, sfidate de gesturi avangardiste. E locul din care poetul decolează, de la o mască la alta, de la un rol spre altul, într-o căutare fericită, ce nu lasă loc repetiției sau manierizării.
Se rețin:
- banalitatea șocului, a scatologicului sau obscenului, în poeme desprinse poate din Joyce, scripualizări ale „Marelui masturbator” de Dali, transbordat prin campusul românesc (poemul marelui masturbator); minusculele: semn al protestului de tip avangardist;
- un nedefinit Galați, cu țiglinele (cartierele) sale, cu nebunii săi;
- un poet ambivalent, adorînd confuzia „naturală” între ceea ce vede, ceea ce este, și simbolurile implicate (bărbatul cu barba albă și cel cu barba neagră ce coboară dintr-un autobuz, unul aratînd cerul, altul caldarîmul), nebunul agresiv supranumit, se pare, Iisus Hristos;
- din cînd în cînd poetul ia corola de minuni a lumi pentru a o agăța la gîtul cîte unei curve (cum (nu) se calcă o cămașă, un „poem despre frumusețe”), alături de alte constante referiri la Blaga sau la Arghezi, cu care poetul juvenil începe un dialog;
- poetul reporter, poetul tabloid, rol de care uneori nu se prea desprinde, cu teme despre Fukushima, despre moartea lui Kim Jong-Il, morții care votează (prilej de bacovianisme, cu ghilimele: „sînt cîțiva morți în oraș, iubito”); „salonul 44”, serie de poeme din spitalul nebunilor, metaforă pentru lume; alte notații politice: sindicate în fața guvernului, autostrăzi suspendate.
De multe ori poezia lui Velea spune povestea lumii în care trăim, și atunci este cel mai realist, mai plauzibil, și se merită să uiți tot ceea ce nu ai înțeles mai devreme; poetul se întreabă:
„cum să-ți aduc o floare
burdușită de chimicale
de la țiganii din stație
sau una de la florărie, adusă din olanda
de un camionagiu care oprește nu la semnele de circulație,
ci la fiecare curvă?”
(cum reușesc să spun în poezie „te iubesc”)
Și dacă poate prima artă poetică nu convinge, cu siguranță se pot găsi alte repere, cum ar fi: „lecția de economie a sufletului: încerc să-mi vînd mie însumi un poem, / dar nu ține... (...) / știu mult prea bine unde am zis că mușc gleznele realității / pînă la sînge / și unde doar m-am murdărit cu suc de roșii pe buze...”
În fine, un poet al prezentului, fără să fie agresiv sau banal, un poet ce dă de gîndit; poți să fii sau nu de acord cu definiția lumii din titlul volumului, dar el are o perspectivă, este conștient de asta: iată două trăsături care se regăsesc rar la un poet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu